Mercoledì, 20 Settembre 2017

Hristos Domnul nu a urcat pe cruce ca să ne propună o dietă

Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.

Iertare, postire cu bucurie şi pe ascuns, îmbogăţire în ceruri cu adevărata comoară care ţine inima ta legată de cer; pare uşor la prima vedere, şi trebuie să recunoaştem că numai îngâmfarea noastră complică lucrurile. Sigur, iertăm, dar în ce condiţii? Bineînţeles, postim, dar cum anume şi care este gradul de bucurie? Şi astfel, problematizând la nesfârşit, ne pierdem toată bucuria creştină. Devenim nişte funcţionari religioşi, departe de orice bucurie a credinţei. De aceea nu mai avem bucurii, iar comorile noastre pier odată cu plecarea noastră spre cerul în care nu mai credem.

Suntem asemeni lui Adam cel pomenit de cu seara, cu aceste cuvinte: „Şezut-a Adam în preajma Raiului, şi de goliciunea sa plângând, se tânguia: vai mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celei viclene şi am fost furat de ea şi de mărire m-am depărtat. Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăţie şi lăsat în sărăcie. Ci, o raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceaţa ta. Nu voi mai vedea pe Domnul şi Dumnezeul şi Ziditorul meu; căci în pământ voi merge, din care am şi fost luat. Milostive îndurate, strig către Tine: Miluieşte-mă pe mine cel ce am căzut“ (Slava, glas 6, Vecernie). Mai întâi speriaţi, apoi deznădăjduiţi şi în urmă, numai prin mila lui Dumnezeu, reîncărcaţi cu nădejde. Aici se joacă toată mântuirea omului modern, în cele din urmă, în capacitatea de a identifica şi crede în mila lui Dumnezeu în viaţa sa. Ca vameşul, ca fiul ce risipeşte dragostea aşteptătoare a tatălui (dinaintea judecăţii lui Dumnezeu, dar cugetând la conţinutul de credinţă al Ortodoxiei, ochii ţintind, cu Sfântul Grigorie Palama, la Lumina cea necreată a Învierii, sprijiniţi pe Cruce, călăuziţi de Sfântul Ioan Scărarul în dobândirea virtuţilor, pocăindu-ne întru bucuria postirii, cu rugăciunile Sfintei Maria Egipteanca. Postirea noastră este o intrare în Ierusalimul milei lui Dumnezeu, de aceea refrenul postirii nu sunt aplauzele seci ori emoţiile de moment, ci urcuşul pe lacrimi până în buza Golgotei, respirând cuvintele: miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă!

Postul nu este doar ce nu mâncăm

Evanghelia aceasta este pentru cei care cred încă în Rai. În ciuda zgomotului de fond a vieţii cotidiene, marcat de vuiet de război şi gâlceavă politică, forţând mereu volutele înalte şi piţigăiate ale veştilor despre mediocritate şi indolenţă. Să crezi în Rai, într-o lume care te amăgeşte cu lenea iadului, cu locul călduţ – deocamdată, în care nu se petrece nimic. Este Evanghelia dăruită de Biserică celor care mai pot ierta cu simplitate, care se mai pot bucura de postire şi aduc slavă Cerului pentru toate câte le primesc, bune şi rele, din mâna lui Dumnezeu. Postul nu este doar ce nu mâncăm. Hristos Domnul nu putea urca pe crucea Golgotei doar ca să ne propună o dietă, iar Evanghelia nu poate fi înlocuită cu o carte de bucate. Oricât de mult le-ar conveni unora. Aşa cum iertarea nu este simplă declaraţie de platou de televiziune, ca să dea bine ca rating, ci o prăznuire, din cuget curat, a realităţii Raiului, un Rai personalizat, căreia Biserica şi prin ea noi cântăm: „Raiule, preaîmbunătăţite, preasfinte, preafericite, cel ce ai fost sădit pentru Adam şi ai fost încuiat prin Eva, roagă pe Dumnezeu pentru cel căzut: Îndurate, miluieşte-mă pe mine cel căzut (Icos 3)“. Un Rai care se roagă, care respiră viaţa pentru omul cel căzut, care umple de sens chemarea. Parcă nu seamănă, nu-i aşa, cu edenul hollywoodian ce ne aprinde imaginaţia prin malluri şi pe rafturile cu staniol viclean ale propunerilor lumii în care agonizăm.