Venerdì, 14 Dicembre 2018

Postul revigorează memoria educării noastre pentru necesar şi destul

Să credem în Rai şi să ni-l dorim. Adică să-l luăm cu asalt. Suntem într-o bătălie duhovnicească! Ea trebuie trăită cu atenţie, neuitând înţelepciunea lui Seneca, filosoful contemporan zorilor creştinismului, care scria lui Lucilius amintind de sărăcia voioasă: „Numai că aceea nu este sărăcie, dacă este voioasă: căci este sărac nu cel ce are puţin, ci cel ce doreşte mai mult. Ce contează cât are unul în lada de bani, câte grâne sunt în hambarele lui, câte vite are la păşunat sau ce dobânzi încasează, dacă ţine sub ochi bunul altuia şi socoteşte câte nu a dobândit, ci câte i-au rămas de dobândit? Care să fie – mă întrebi – măsura cumpănită a bogăţiei? Mai întâi, să ai cât este necesar; apoi cât e îndestul“. (Seneca,Scrisori către Lucilius, vol. I, Ed. Seneca Lucius Annaeus, Bucureşti, 2013). Oare cum am ajuns mai răi în gândire, mai rapaci şi mai râvnitori la averi decât păgânii de odinioară? Uitând de Rai, de mila lui Dumnezeu, de pocăinţă şi de Însuşi Dumnezeu. Postirea ne ajută tocmai în acest sens, de revigorare a memoriei educării noastre pentru necesar şi destul. Lipsa de voioşie a vieţilor noastre, drama privirii în gol şi a însingurării în comun – oare de ce mă gândesc la atmosfera din vagoanele de metrou din orele de vârf, sunt iconologia unei sărăciri fără sens, a unei obsesii de mai bine fără Binele care este Hristos. A posti înseamnă tocmai să lucrezi menţinerea ta în Rai. Să refuzi colaborarea în propria cădere. Să recapeţi dumnezeiasca îndrăzneală sau îndrăzneala la Dumnezeu. Nu, postirea nu este doar a te aşeza sau nu la masă, a cumpăra sau nu alimente.

Într-o lume a demisionarilor de la morală aleg să fiu Împăratul făpturilor lui Dumnezeu

Nu, postirea nu poate fi doar un NU majuscular. Ci o angajare responsabilă la DA. Da, sunt dispus să mă schimb în hainele de lumină ale Învierii prin aducerea aminte şi lucrarea curată cu harul Botezului de care m-am învrednicit. Da, mă angajez bucuros în a-mi pocăi păcatele, ştiind că plângerii amare din scaunul Spovedaniei îi urmează dulceaţa Euharistiei. Da, postesc ca să mă împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos nu doar cu foame şi sete fără Dumnezeu. Da, într-o lume a îmbogăţiţilor de conjunctură ori a demisionarilor de la morală eu mă vreau iarăşi „împăratul tuturor făpturilor pământeşti ale lui Dumnezeu“ alungând din felul meu de a fi „sfătuirea cea fără de lege“. Pare că mă tânguiesc prea mult? Nu îndestul. Postirea aceasta înseamnă: a te pocăi dintâi necesar şi apoi îndestul, adică fără răgaz. O cântare de la Laudele Utreniei acestei Duminici reţine pentru noi gândul lui Adam: „…şi cel ce eram oarecând îmbrăcat cu mărirea nemuririi, cu piele de om muritor cu jale sunt înfăşurat. Vai mie! Ce plângere îmi voi lua ajutor? Ci Tu, Iubitorule de oameni, Cel ce din pământ m-ai făcut, cu milostivirea îmbrăcându-Te, din robia vrăjmaşului iarăşi mă cheamă şi mă mântuieşte“. Astfel postirea devine chemarea lui Dumnezeu din om ca prin pocăinţă şi nevoinţă să schimbe haina de lut în haină de lumină. Postind suntem vameşi întorşi îndreptaţi acasă. Fii risipitori pentru care, odată întorşi, viţelul cel îngrăşat se cere junghiat. Postind suntem în plină judecată şi milă a lui Dumnezeu.

Postul? O predică fără cuvinte

Suntem Biserica postirii. Când ne raportăm la Ortodoxia noastră aceasta să ne fie mărturia. Să refuzăm să construim locaşul de lumină a sufletului pe molozul conştiinţei. Să punem piatră nouă, stropită cu sudoarea postirii şi sângiuirea opunerii la rău, templului duhovnicesc ce ne este trupul. Fără a uita că el nu poate fi educat postirii dacă nu se realcătuieşte cu sufletul său întru pacea cunoştinţei de Dumnezeu. Celor care nu ne înţeleg nu avem cum le explica. Nici o predică nu va fi mai bună decât să ne vadă bucuroşi de postirea noastră. Nesmoliţi pe feţe, neacroşaţi de rigorisme obtuze ori forţări de sens. Oamenii din jurul Bisericii, care nu mai ştiu dacă să intre sau să iasă, ne cer să fim sinceri, curaţi în lucrarea noastră, transparenţi. Noi suntem lentila prin care privesc spre Rai. Cui i-ar place să stea pentru veşnicie în Rai cu farisei îngâmfaţi ori fraţi cârcotaşi, cu adami fără conştiinţa căderii? Dacă altădată „mâncarea din lemn“ ne-a depărtat de Rai acum lemnul Crucii ne redeschide Raiul. Cheia este postirea noastră, neruptă de Ortodoxia mărturiei. Postirea noastră, luminată de Lumina lui Hristos. Postirea noastră, Scară virtuţilor şi adânc de smerenie. Metafore, vor zice ateii. Nădejdi, vom răspunde noi. Nădejdi legate de mila lui Hristos Dumnezeu, împreună-postitorul cu noi. Cel Care pentru despătimirea noastră a pătimit moarte şi încă moarte pe Cruce. A posti ţine aşadar de disponibilitatea asumării Crucii Mântuitorului. Greu? Uşor? Imposibil fără El! Să zicem dar toţi, cu SlavaLuminândei: „Porunca Ta, Doamne, nu am ascultat-o eu, ticălosul, şi golit de slava Ta, m-am umplut de ruşine şi din desfătarea Raiului m-am depărtat; Îndurate Bunule, miluieşte-mă pe mine cel lipsit, după dreptate, de a Ta bunătate“. Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă!

 Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula