Venerdì, 14 Dicembre 2018

Ispitele preotului

 

Părintelui Nikon îi plăcea mult să slujească şi slujea adunat, concentrat, din tot sufletul, lucru pe care îl simţeau toţi. Săvârşea sfintele slujbe cu simplitate, sobrietate, naturaleţe. Nu introducea „artistism” sau vreo preţiozitate în săvârşirea slujbelor, citirii, cântării şi „artiştilor” le făcea observaţie. Din această cauză se supărau pe el dirijorii de cor, soliştii şi citeţii care se obişnuiseră să transforme slujba într‑un spectacol, făcând paradă de vocile lor. De pildă, el interzicea anumite cântări, spunând că acestea sunt îndrăcire înaintea lui Dumnezeu, nu rugăciune[1].Odată nu i‑a îngăduit să citească până la capăt cei şase psalmi unui „maestru al citirii”, din cauză că acesta se fandosea cu vocea sa şi a poruncit să citească mai departe altcineva. Părintele repeta adesea:

Adevărata cântare bisericească este cea care adună mintea, dă sufletului aplecare spre rugăciune, îl ajută să se roage ori, cel puţin, nu împiedică rugăciunea. Atunci când cântarea nu aduce asemenea aplecare în suflet, ea nu este decât joc al simţămintelor omului vechi, al trupului şi al sângelui, chiar dacă aparţine celor mai faimoşi compozitori.”

El interzicea să intre cineva în altar şi cu atât mai mult să stea acolo fără o nevoie deosebită în acest sens. În altar, părintele nu spunea niciodată nimic, afară de lucrurile indispensabile şi nici altora nu le permitea să facă asta. Niciodată nu spovedea în timpul Liturghiei: spovedania avea loc ori înainte de Liturghie, ori în seara dinainte (în Postul Mare). El spunea: „În timpul Liturghiei omul trebuie să se roage, nu să‑şi aştepte rândul la spovedit.”

La spovedanie era deosebit de atent, mai ales faţă de cei care veneau rar şi cu atât mai mult faţă de cei care veneau pentru prima dată. Printre altele, părintele se plângea mult de faptul că ­mulţi clerici consideră că la spovedanie principalele întrebări sunt: „N‑ai băut lapte în post? Câte zile ai postit înainte să te împărtăşeşti?” şi altele de acest gen, şi nu dau deloc atenţie păcatelor grave: hoţiei, minciunii, clevetirii, urii, vicleniei, desfrâului (şi cu fapta, şi cu cuvântul, şi cu gândul), invidiei, lăcomiei etc. Deosebit de mult îl mâhnea că unii preoţi, în locul Tainei Pocăinţei şi curăţirii conştiinţei săvârşesc doar formalitatea „dezlegării de păcate”, drept care credincioşii încep să privească creştinismul ca pe o formă de şamanism, nu ca pe viaţa nouă, evanghelică.

Părintele nici pe departe nu îngăduia totdeauna şi tuturor să se împărtăşească imediat după spovedanie. Dacă omul avea pe conştiinţă ceva greu sau dacă nu se împărtăşise de mulţi ani, părintele îi dădea binecuvântare să meargă pentru început la câteva slujbe ori amâna împărtăşirea lui pentru postul următor. Câteodată, îi dădea să facă acasă un anumit număr de metanii şi rugăciuni. Părintelui nu‑i plăcea deloc când slujbele erau făcute în grabă, nedesluşit, cu indiferenţă. El spunea că mai bine să se citească mai puţin, dar cu smerenie, cu evlavie şi desluşit, decât să se profaneze cuvintele rugăciunilor şi cuvântul lui Dumnezeu. De obicei, cântăreţele se supărau pe el din această cauză şi se sminteau. Părintele spunea că după revoluţie poporul rus a părăsit credinţa cu atâta uşurinţă pentru că tot creştinismul lui consta în îndeplinirea aproape exclusivă a rânduielilor exterioare: sfeştanii, molitfe, botezuri, pusul lumânărilor, datul pomelnicelor, nemâncatul de dulce în post. Pentru popor, creştinismul se transformase într‑un asortiment de ritualuri bisericeşti şi de obiceiuri; el nu ştia aproape nimic despre lupta cu patimile, fiindcă rareori îl învăţa cineva asta. Păstorii se păşteau mai mult pe ei înşişi decât păşteau turma. Tocmai de aceea imediat ce poporului i s‑a spus că ritualurile sunt născociri popeşti şi înşelătorie cei mai mulţi au încetat să creadă în Dumnezeu, fiindcă pentru ei Dumnezeu era, în esenţă, tocmai ritual, care trebuia să dea un trai bun. În acest caz, dacă ritualul e înşelătorie, şi Dumnezeu Însuşi e o născocire.

Părintele repeta foarte des că pentru preoţie vrăjmaşul cel mai cumplit e năzuinţa de a fi pe placul poporului, dorinţa de a sluji cât mai frumos, fiindcă această năzuinţă îl transformă pe preot într‑un artist, într‑un fariseu lepădat de Dumnezeu, iar din popor face o adunătură de păgâni, care se uită doar la exterior şi Îl leapădă pe Hristos. Despre aceasta părintele vorbea întotdeauna cu o deosebită aprindere. „În majoritatea sa covârşitoare”, se mâhnea părintele, „poporul nu cunoaşte deloc creştinismul şi caută nu calea mântuirii, nu viaţa veşnică, ci oameni care să‑l ajute să «facă ceva» ca să scape imediat de un necaz sau altul.” Celor care veneau la el cu o asemenea dispoziţie sufletească le spunea:

„Nu vrei necazuri? Nu păcătui, pocăieşte‑te sincer pentru păcatele şi nedreptăţile tale, nu fă rău aproapelui nici cu fapta, nici cu cuvântul, nici măcar cu gândul, mergi cât mai des la biserică, roagă‑te, fii milostiv faţă de cei de aproape ai tăi, faţă de vecinii tăi: atunci, Domnul te va milui şi pe tine şi, dacă ţi‑e de folos, te va scăpa şi de necaz.”

E imposibil de redat”, spunea părintele,„acea lucrare a harului care convinge de existenţa lui Dumnezeu cu o forţă şi o evidenţă care nu lasă în om nici cea mai mică îndoială. Domnul Se descoperă aşa cum, să zicem, după un nor întunecat răsare deodată soarele: nu te mai îndoieşti, nu stai pe gânduri:«Soarele să fie, ori a aprins cineva un felinar?» Aşa mi S‑a descoperit Domnul, că am căzut la pământ, zicând: «Doamne, slavă Ţie, Îţi mulţumesc! Dăruieşte‑mi să‑Ţi slujesc toată viaţa mea! Toate necazurile, toate suferinţele de pe pământ nu au decât să se abată asupra mea: dăruieşte‑mi să trec prin toate, numai să nu cad de la Tine, să nu mă lipsesc de Tine!»”

„Iată, Ignatie Briancianinov, Domnul să‑l răsplătească, tot timpul vorbeşte despre asta! Voi nu‑l înţelegeţi acum. La el, totul sădeşte lăuntric gândul la smerenie. Ce e smerenia? Eu am ajuns la înţelegerea smereniei în felul următor. Odată mi‑a venit un gând foarte limpede: «Ce sunt toate faptele noastre, toate rugăciunile noastre, toate ale noastre? Trebuie să strigăm ca vameşul: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!» Ei, şi atunci inima mea a priceput, a priceput, că esenţialul este mila lui Dumnezeu. Am înţeles asta nu cu mintea, ci cu inima. Şi uite că de atunci am început să rumeg gândul acesta, să trăiesc cu gândul acesta, să mă rog cu gândul acesta, ca Domnul să nu mi‑l ia, ci să mi‑l dezvolte.Tocmai aceasta este smerenia începătoare – subliniez,începătoare: să ne dăm seama că noi înşine nu suntem nimic, suntem făptură a lui Dumnezeu, suntem numai zidire a lui Dumnezeu. Aşadar, cu ce să ne mândrim, ce să‑I opunem lui Dumnezeu? Deşi Domnul ne‑a cinstit cu cea mai mare vrednicie – cea de a fi fii ai lui Dumnezeu –, acesta este tot dar de la Dumnezeu. Pe urmă, chemându‑ne, ne‑a răscumpărat ca să ne refacă, să ne înfieze Sieşi – dar şi acesta este tot dar de la Dumnezeu. Păcătuim, păcătuim – Domnul ne iartă; şi acesta este dar de la Dumnezeu. Iar noi ce avem? Nu avem nimic care să fie al nostru. Iată, asta trebuie să intre în inima omenească. Trebuie să înţelegem asta, dar nu cu mintea, ci cu inima. În orice rugăciune, oricâtă insuflare, oricâtă răpire i‑ar da Domnul omului în rugăciune, el trebuie să se roage, la bază, ca vameşul: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Totul, chiar şi această insuflare, totul este dar de la Dumnezeu. Nu este în noi nimic bun, totul e de la Domnul. Pe scurt, cum a zis David, eu sunt un purice în Israil, vierme sunt şi nu om. Ce credeţi, că de frumuseţe a spus vorbele astea? Nu. Ele au ieşit din starea asta, de care vă vorbesc. La asta trebuie să ajungem cu sinceritate şi din starea asta trebuie să iasă orice rugăciune a noastră. Tocmai aceasta este smerenia începătoare – începătoare, zic. De aici iese încă ceva, de care trebuie să vă vorbesc, fiindcă e lucrul cel mai important. Trebuie neapărat ca omul să simtă nu cu mintea, şi nu numai cu inima, ci cu toată fiinţa sa, din creştet până în talpă, iubirea dumnezeiască, pe care nici oamenii, nici îngerii n‑o pot pătrunde. Trebuie ca el să‑I mulţumească lui Dumnezeu, să‑L slavoslovească, să se plece înaintea Lui, înaintea Domnului, pentru marea Lui milostivire şi dragoste. El ar trebui să dorească nu doar să fie răstignit alături de El şi să îndure toate, ci şi să fie rupt în bucăţi, şi nu rupt o dată în bucăţi, ci sfâşiat toată viaţa sa. Iată cum trebuie să simtă. Iar noi, ticăloşii, nu putem răbda nici cel mai mic necaz, nici măcar cel mai mic. De asta a şi rânduit Biserica să înceapă rugăciunea prin cuvintele:«Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie», adică «Slavă şi mulţumită Ţie, Doamne, pentru mila Ta, pentru dragostea Ta, pentru îngăduinţa Ta, pentru faptul că Tu, Doamne, Făcătorul lumii, de Care tremură toţi îngerii, Te‑ai pogorât până la a ne îngădui să Te numim Domn al nostru şi să‑Ţi vorbim, să ne rugăm Ţie». Domnul face totul pentru om, pentru bucuria lui, pentru mântuirea lui, chiar şi pentru plăcerea lui. Face totul, numai să fie spre folos, nu spre dauna omului.De aceea, nu trebuie să ne temem, nu trebuie să ne speriem de necazuri. Domnul face totul, ne poate şi izbăvi de toate. De aceea, trebuie să ne plecăm înaintea Domnului (tocmai pentru asta avem nevoie de camere separate), să‑I mulţumim, să‑L slavoslovim, să ne rugăm Lui din tot sufletul…

Înţelegeţi? Cu mintea înţelegeţi, dar cu inima sunteţi încă departe de înţelegere. Ca să înţelegeţi cu inima trebuie neapărat, în primul rând, să vă rugaţi cu rugăciune însingurată. Neapărat! Apoi, să trăiţi evanghelic, să vă pocăiţi pentru păcate, fiindcă trebuie ca omul nu doar să înţeleagă, ci să şi simtă că suntem vameşi, că trebuie să‑I vorbim lui Dumnezeu ca vameşul. La asta nu ajungi uşor.Vine omul după ce a căzut de multe ori, după ce a încălcat de multe ori poruncile lui Dumnezeu. A căzut o dată, s‑a sculat, s‑a pocăit. Iarăşi a căzut. Iarăşi s‑a sculat. Şi în cele din urmă înţelege că fără Domnul piere.

Fragmente din: Cuviosul Nikon Vorobiov, Cum să trăim în ziua de astăzi. Scrisori despre viaţa duhovnicească, Editura Sophia, 2014.