Venerdì, 14 Dicembre 2018

Istorioare duhovnicești

Postul de miercuri și vineri - ajutorul din ceasul morții

Călugărul Ilie Galaction, de la mănăstirea Sihăstria din România, începând cu anul 1918, ţinea cu sfinţenie postul. Dacă nu termina canonul călugăresc, nu mânca nimic. Miercurea şi vinerea postea până seara, la ceasul când ieşeau stelele. Atunci îşi făcea cruce, cerea iertare de la ceilalţi fraţi, lua anafură şi mânca:

- Părinte, i-a zis ucenicul lui, ziua este mare, iar tu eşti în vârstă şi neputincios. Nu este mai bine să mănânci mai devreme?

- Odată, a răspuns acela, un sfânt a văzut că duceau un mort la groapă. În faţă şi în spate îl însoţeau doi îngeri frumoşi.

- Cine sunteţi voi? a întrebat sfântul.

- Eu mă numesc Miercuri, iar eu Vineri i-au răspuns îngerii. Am venit aici, cu poruncă de la Domnul, să ajutăm acest suflet, pentru că toată viaţa lui a postit miercurea şi vinerea ca să amintească de patimile Domnului.

De atunci, a completat părintele Galaction, nu am mâncat niciodată în aceste zile, ca să mă ajute şi pe mine Miercuri şi Vineri la ceasul morţii mele.

 

De câte ori n-au rămas mincinoși medicii!.. Mai presus de medici există Dumnezeu!

Cam cu zece ani în urmă m-a vizitat o doamnă necunoscută, la recomandarea unei ptietene și mie, și aceleia. Doamna zămislise. În fiecare an soțul o supunea unei terapii cu iod radioactiv. Medicii au înfricoșat-o cu adevărat spunând-i consecințele terapiei asupra fătului și insistau să facă „întrerupere de sarcină” (ce expresie elegantă! Vorbim despre ucidere, ca și cum ar fi vorba de întreruperea…concediului (!) și întoarcerea la serviciu. Epoca noastră se distinge prin eufimisme…).Doamna a fost convinsă, dar precum am observat, mai exista în ea încă o umbră de șovăială.

- „De ce ați venit totuși la mine?” - am întrebat-o. „Ca să vă dau certificat că puteți săvărși ucidere în mod liber?”.

- „Dar, Părinte, să nasc un copil anormal”? a răspuns ea.

- „Să nu fiți atât de sigură de asta! Părerile medicale nu sunt matematice. Aici nu este vorba de doi cu doi fac patru. De câte ori n-au rămas mincinoși medicii!..

Consider că și în cazul dumneavoastră pot să rămână mincinoși. Dar chiar dacă și presupunem că aici aveți siguranță absolută, credeți că asta schimbă întru ceva situația? Uciderea embrionului anormal încetează de a fi ucidere de om? Dacă Dumnezeu îngăduie o astfel de încercare, o veți vedea ca inclusă în planul Său pentru mântuirea dumneavoastră. Veți ridica fără murmur crucea dumneavoastră și veți primi cununa. Ați luat aminte!? Dacă Dumnezeu socotește că trebuie să ridicați o astfel de cruce, o veși ridica neapărat! Veți ridica o alta, asemănătoare. Și pe aceea o veți ridica, de nevoie, însă pe acesta o veți ridica cu voia dumneavoastră, lucru ce va avea mare preț înaintea lui Dumnezeu. Poate  Dumnezeu va îngădui să ridicați o cruce mai grea decât aceasta, pe care căutați să o evitați. Țineți-vă copilul. Țineți-l cu tot sufletl dumneavoastră. Mai presus de medici există Dumnezeu…Aveți și un alt copil?”

- „Am un băiețel de 2 ani și jumătate.”

-„Dacă acesta cade și se lovește, sau îl lovește mașina și va rămâne cu desăvârșire invalid, îl veți omorî?”

-„Nu, Părinte! Să-mi omor copilul meu?”

-„Dar pe cel pe care îl aveți în pântece, nu este de asemenea copilul dumneavoastră? Deoarece pe acesta încă nu l-ați văzut, nu l-ați alăptat, nu l-ați strâns în brațe, încetează să fie copilul dumneavoastră? De ce pe acesta îl omorâți pentru simpla eventualitate că se va naște anormal, în timp ci pe celălalt îl veți ține chiar dacă va deveni cu adevărat anormal?…”

După scurgerea circa a șase luni, timp în care eu uitasem cu desvărșire întâmplarea, primesc un telefon de la doamna sus-zisă, ce era la clinică, unde cu puțin timp înainte născuse: „Părinte, am născut un băiețel foarte sănătos și complet teafăr. Când îl văd și cuget că puțin a lipsit ca acest copilaș să fie aruncat la canal de mine, mama lui, aproape că înebunesc. Din ce m-a izbăvit Dumnezeu!…”

Fragment din cartea: Familiei ortodoxe, cu smerita dragoste, Arhim. Epifanie Teodoropulos, Ed. Evanghelismos, Buc. 2003, p.95-97

 

Viața: Săculețul cu pietre

Umblând odată pe țărmul mării, un om a găsit un săculeț cu pietre negre și mărunte.

Mergând încet pe drum și neavând ce face, scotea pietre din săculeț și arunca în pasari cu ele. A zvârlit așa toate pietrele afară de una, pe care a dus-o acasă.

Acolo i-a arătat-o unui vecin care, văzând-o, l-a întrebat cu mirare:

- Unde ai găsit-o? Piatra aceasta este de mare preț.

Aflând aceasta, omul acela nepriceput s-a întors pe tărmul mării să caute pietrele aruncate, dar n-a mai găsit nimic.

Așa facem și noi cu zilele vieții noastre. Fiecare an, fiecare lună, fiecare zi sau ceas al vieții noastre sunt tot atâtea comori pe care ni le dă Dumnezeu ca să le folosim pentru mântuirea noastră și ajutorarea semenilor, iar noi adesea le mistuim pe lucruri deșarte. Iar vremea trece și întoarcere n-are, așa că pătimim și noi ca omul care arunca zadarnic pietrele găsite pe țărmul mării.

 

Viața veșnică: Când se isprăvește, abia începe...

Doi oameni tăiau lemne în pădure.

Doborând un copac, unul din ei, care părea a fi un om fără credință, zise:

- Iată, așa e și cu viața noastră... Trăim, ne zbatem, și la urmă vine moartea și ne doboară ca pe bușteanul acesta, și nimic nu se alege de noi...

Celălalt, care era un credincios, îi răspunse:

- Nu-i așa, prietene. Abia după ce am doborât acest buștean vom putea vedea dacă e bun de clădit sau dacă e scorburos și bun numai de aruncat pe foc. Așa e și cu noi. Abia după ce murim vede bunul Dumnezeu ce trebuie să facă cu noi: să ne așeze de-a dreapta Lui, întru viața cea veșnică sau să ne arunce în focul cel nestins...

Tovarășul său căzu pe gânduri și peste puțină vreme se întoarse și el la credință.

 

Mântuirea: Azi, nu mâine...

Un om plin de păcate, ascultând o predică despre mântuirea sufletului, prin primirea sfintei învățături a Domnului nostru Iisus Hristos, se hotărî să înceapă și el o viață lipsită de greșeli, dar își zise: "Încep de mâine". Peste noapte însă, păcătosul muri. "Mâine" este vorba Diavolului, numai "azi" este vorba lui Dumnezeu.

 

Pocăința: Drumul lacrimilor

Un mare bandit, după ce a trăit o viața de nelegiuiri, și-a luat îndemnul să se pocăiască. A mers la un pustnic și i-a spus gândul lui.  Pustnicul l-a sfătuit:

- Ia un butoi mare și umple-l cu apă. Și când o fi plin, să știi că Dumnezeu te-a iertat.

Omul merse și făcu așa. Dar de ce turna, de ce butoiul rămânea gol. Turna zadarnic.

Începu el atunci să se mâhnească, zicându-și: "Se vede treaba că nu găsesc iertare la Dumnezeu...".

Așa de mare era mâhnirea lui, că începură să-i curgă lacrimile. Atunci s-a petrecut o minune. Butoiul s-a umplut pe dată, iar omul a simțit în suflet mângâierea iertării lui Dumnezeu.

Numai prin lacrimile căinței putem căpăta de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre.